Nicușor Dan contra sistem: paradoxul unui șef care se bate cu propria instituție

Există o frază care rezumă o tensiune reală din politica românească: „Nu poți să te lupți cu sistemul când ești șeful sistemului.” Fraza nu e un atac gratuit. E o constatare despre logica puterii.

Nicușor Dan a câștigat președinția cu un mesaj anti-sistem. Legitimitatea lui a venit tocmai din distanța față de mașinăria politică tradițională. Problema apare când această distanță devine o scuză, nu o forță.

Un președinte care privește „sistemul” cu uimire — ca un vizitator nevinovat într-un muzeu al ororilor — transmite inadvertent un mesaj îngrijorător: că nu deține controlul, că reformele vin de undeva din afară, că el e un martor, nu un agent al schimbării.

România a mai văzut acest tipar. Lideri care au câștigat pe un val de indignare și care, o dată ajunși la putere, au descoperit că indignarea nu înlocuiește guvernarea. Uimirea față de disfuncțiile sistemului e complet legitimă în opoziție. La Cotroceni, ea cere un răspuns suplimentar: și atunci ce facem?

Blocajul guvernamental actual — cu două nominalizări de premier respinse, un guvern interimar și termenul PNRR care se apropie — nu are nevoie de un prezident-martor. Are nevoie de decizii, de asumare și de calcul politic rece. Candoarea poate fi o virtute. Dar în fruntea unui stat în criză, ea trebuie dublată de acțiune.