Iran–SUA: de ce diplomația de la Lucerna contează, chiar fără rezultate imediate

Benjamin Netanyahu a vorbit de trei ori în Congresul american. De fiecare dată, a avertizat că diplomația cu Iranul este o capcană. De fiecare dată, negocierile au continuat.

Acordul de la Viena din 2015 — JCPOA — a fost rezultatul unor ani de tratative conduse de Obama. A limitat programul nuclear iranian în schimbul ridicării sancțiunilor. Trump l-a abandonat în 2018. Iranul a reluat îmbogățirea uraniului. Iar dosarul a revenit, inevitabil, la masa negocierilor.

La Lucerna, în 2026, discuțiile dintre Washington și Teheran au reînceput sub alt format, alt context geopolitic și alt grad de neîncredere reciprocă. Contextul este mai dur: Iranul se află mai aproape de pragul nuclear decât în 2015, relațiile dintre cele două țări sunt mai tensionate, iar echilibrul regional a fost afectat de mai multe runde de confruntări indirecte.

Și totuși, diplomația se desfășoară. Tocmai în asta constă argumentul central: procesul contează în sine, indiferent dacă produce un acord imediat. Negocierile mențin canalele deschise, reduc riscul de escaladare accidentală și oferă actorilor regionali un cadru de predictibilitate minimă. Niciun acord nu este perfect — dar absența oricărui dialog este mai periculoasă decât un acord imperfect.

Critica adusă diplomației cu Iranul — că nu livrează rezultate durabile — ignoră alternativa. Presiunea maximă și izolarea au accelerat, nu au blocat, programul nuclear iranian. Lucerna 2026 nu va rezolva criza. Dar poate câștiga timp. Iar în diplomație, timpul cumpărat cu dialog este, de regulă, mai bun decât timpul pierdut în așteptarea unui conflict.