O femeie în autocar și România pe care o uităm

La Roman, o doamnă urcă și se așază lângă mine. Ține sacoșa în brațe toată călătoria, deși o invit de câteva ori să o pună la portbagaj. Nu vrea. Sau nu se simte îndreptățită.

Mâinile cu care strânge sacoșa sunt muncite, dar curate. Fața ei poartă ani pe care nu i-a ales. Îi estimez vârsta și greșesc — pare trecută înainte de vreme, în felul în care viața grea îmbătrânește oamenii mai repede decât calendarul.

O las în pace. Mă întorc la carte. Dar nu mai citesc cu adevărat.

România aceasta — discretă, istovită, cu mâinile curate și sacoșa strânsă la piept — nu apare în statistici și rar apare în știri. E acolo, în fiecare autocar de provincie, în fiecare „mă scuzați că vă deranjez” rostit înainte ca cineva să ceară ceva ce i se cuvenea oricum de drept.

Nu știu ce poveste ducea doamna aceea spre Focșani. Știu că m-a învățat ceva despre felul în care oamenii înțeleg să ocupe cât mai puțin spațiu într-o lume care nu le-a lăsat prea mult.