„Fjord” al lui Mungiu: estetică de autor, inimă de Hollywood

„Fjord” funcționează. Asta e, poate, și problema lui. Cristian Mungiu și-a perfecționat un mecanism pe care îl exersează de ani buni: personaje care nu sunt nici rele, nici bune, situații fără răspuns simplu, o estetică austeră ce trimite la tradiția Marii Arte europene. Numai că, de data aceasta, mecanismul e atât de bine uns încât se simte.

Filmul ambalează idei despre complexitatea naturii umane fără a le reprezenta cu adevărat — le invocă, le semnalează, le citează. Personajele modulează poziții despre moralitate și condiție umană mai mult decât le trăiesc. E un cinema al sugestiei, nu al revelației.

Iar în final, binele învinge. Nu dramatic, nu zgomotos — dar inevitabil. Tocmai aceasta e tensiunea centrală a filmului: pretinde că refuză consolarea, dar o oferă pe ușa din dos. Un spectator atent simte această contradicție; un spectator obișnuit pleacă mulțumit din sală. Mungiu le servește pe amândouă.

Paradoxul lui „Fjord” este că cel mai hollywoodian film european al lui Mungiu e și cel mai onest în privința propriilor limite. Mecanismul e desăvârșit. Rămâne întrebarea dacă desăvârșirea unui mecanism e același lucru cu arta.